Coke Live, relive, in reluare

Coke is in the air, feel it everywhere!…

Si a fost Coke, dupa o strategie bine pusa la punct, a fost cura de cola. 4 lei cola, 4 lei apa plata – oare ce te-ar fi indemnat spiritul tau practic sa alegi? 4 lei berea la un pahar mic cat stratul de zapada in luna iulie, pe campiile din Romania. Si-atunci ce sa faci? Bei Cola!

Bun… inteleg ca s-a vrut promovarea cola, fiind un festival organizat de ei, dar cu mancarea ce au avut?

Si inca ceva, e un festival la care nu ai voie sa intri cu aparat de fotografiat prefesional. A fost picatura care m-a facut sa…. introduc aparatul fraudulos printre gratiile gardului – nu cu prea mult folos, pentru ca la un moment dat niste domnisoare cu prea mult totalitarism in cap fata de putinii lor ani, au chemat securitatea.

Deci, da! Coke live a fost naspa din aceste puncte de vedere. Un festival rock ar trebui sa fie sinonim cu libertatea. Compania Coca-Cola originara din SUA, tara ce se lauda cu democratia, mai are multe de invatat la capitolul asta.

Concerte, trupe. La capitolul asta a fost bine. In prima zi (vinerea cu “pisicutele papusi” si Simplu nu o iau in calcul pentru ca nu am fost), formatiile din Romania E.M.I.L., Zob, Kumm, Iris, printre altii, au pregatit usor-usor atmosfera pentru cantarile celor de peste granita.

Au fost backyard Babies (botezati apoi Bunnies), care au impresionat mai mult pentru chitaristul care avea ceva din stilul lui Slash de la Gn’R – la fel de wasted , The Rasmus – o trupa mai mult pentru scoala generala, cu un solist cu pene in par si cu un moment in care au vrut sa fie friendly interpretand cateva acorduri din hitul de mare succes al trupei O-Zone, Dragostea din tei… Merita apreciati pentru ca au vrut sa interactioneze cu publicul, s-au spus cateva cuvinte in romana si s-au auzit cateva riffuri bune. Urmeaza Dj Seb, care a mixat ceva vreme in dreapta scenei, cat timp s-au pregatit instrumentele sunetul si toate cele pentru Prodigy. Multi nici nu si-au dat seama ca mixa cineva, deh… ca la noi: “hai ba! sa inceapa Prodigy!”

Se instaleaza clapele – vreo 6 la numar cred, statii, steaguri cu motivele grafice ale trupei si gata! Legendarii englezi apar pe scena. Este lume multa, cel mai numeros public de la festival – e normal, la Prodigy vin ascultatori de rock, drum and bass, rave, dance sau punk. Keith Flint a luat cateva kilograme in plus fata de cum il stiam din clipuri, parca nu mai e in forma care l-a consacrat. Atmosfera este intretinuta de Maxim Reality, vopsit pe tenul negru cu o dunga alba in dreptul ochilor, cu un sacou genial care iti da impresia ca are parul lung pana la fund, si care-si face excelent meseria de MC. Si ce atmosfera! Toata lumea canta versurile, se face mult pogo, praful e ridicat 3 metri de la pamant. Se tipa, se danseaza, e un concert cu mare participare din partea publicului, e concertul unei trupe mari. Merita amintit si chitaristul, care efectiv zbura dintr-o parte in alta a scenei. See you next time, Prodigy! Nu ratati un concert al lor daca aveti ocazia sa mergeti, and prepared to get smashed!

The Prodigy – poza pe naspa :p

Dupa intensul concert Prodigy, publicul cade fizic, si este intretinut haios de Vanilla Ice, care canta un fel de rap hardocre, care arunca cu multa apa, care cheama fete pe scena si le uda si pe ele. Cert e ca nu a expirat. Vanilla is still alive, si are colaborari cu trupe hard gen Soulfly.

Ziua nr. 2. Trupele romanesti incearca sa-i aduca pe cei loviti de caldura in fata scenei, cu mai mult sau mai putin succes. Indraznetii au fost Coma, AB4, Luna Amara, Vita de Vie (unul din betele cu care a batut Pupe in concert a ajuns in grupul nostru – felicitari pentru tinta!) si Vama. Remarc faptul ca la Vita apare din cand in cand cate-un grup de punkeri insetati de sange, lovituri si restul tacamului. De data asta “bietii” nu au avut prea mult material sonor, formatia axandu-se mai mult pe piesele de pe ultimul album, care sunt probabil prea greu de inteles pentru asa-zisii punkeri. Deasemeni, felicitari ironice celor care au asigurat securitatea, pentru faptul ca nu au intervenit atunci cand publicul care asculta piesele VdV a fost imprastiat, in schimb au facut-o cu mult zel atunci cand un fotograf “violent” incerca sa fure cate-o imagine cu unul dintre artisti. Vama… suna bine! Au un sound nou, interesant si cateva piese noi, una despre drama fotomodelelor. Se pare ca au si reinregistrat in studio piesele vechi Vama Veche, pentru ca dupa festival am auzit “Vara asta” in varianta noua, la radio.

Sunet

Urmeaza prima trupa straina, Bodhii BLVD din Austria. O aparitie destul de neinspirata, simpaticii baieti neincadrandu-se in tiparul festivalului – ritm lent, monoton, versuri mai mult recitate decat cantate. Ar fi fost mai bine sa cante vineri seara, in locul celor de la Simplu:) E rautacioasa remarca dar cam asta a fost impresia.
Nick Oliveri & the Mondo Genrator sunt urmatorii in program. Multa agitatie, multe tipete.

In continuarea programului – exoticii sud americani de la Il Nino! Sunetul, desi greu mi se pare bine aerisit, structurat. Vocalul isi foloseste vocea in mai multe registre, note de sus, note de jos, iar chitaristii sunt dementiali cu ale lor lungi dreadlocks pe care le agita in ritmul muzicii. Bun concert! Au urmat britanicii de la The Cult despre care nu stiam nimic. Canta ceva gen rockul anilor ‘90, gen Bon Jovi. Solistul a purtat bandana, si vazut pe monitoarele din partile laterale ale scenei ai fi putut sa juri ca e Axl Rose

Trupa care a inchis festivalul a fost Incubus. Denumire care, am aflat ulterior, se refera la un demon in chip masculin, care isi face veacul prin sufletele celor care dorm, mai ales persoane de sex feminin, cu scopul marsav de a intretine relatii sexuale cu respectivele sleeping beautys. Apoi, prin intermediul acestui act sexual isi capteaza energia necesara pentru propriile nevoi. Cam asa ceva a facut si formatia Incubus, numai ca nu s-a folosit de un act sexual, ci de concert. Nu mi-am dat seama ce se intampla atunci pe moment, ci dupa ce am aflat semnificatia termenului.

Au cantat foarte fain, n-a fost dezlantuirea de energie de la Prodigy, a fost mai mult reverie, stare psihedelica. Brandon Boyd, solistul, a renuntat treptat la articolele vestimentare, lucru apreciat de mare parte a publicului feminin. Si ei si-au meritat locul pe capul de afis al festivalului.

In concluzie, trupe bune pentru un festival aflat la prima editie! Sonorizare buna, amplasament inspirat, lucrurile destul de bine organizate in general, din pacate acelasi comportament de cacat fata de publicul platitor din partea celor care asigura securitatea, prea multa cola, mult prea putine alternative la cola, defapt ce sa mai… au lipsit sublim cu desavarsire. Dar, avand in vedere ca am ramas cu carnetul de conducere neretinut, pot trece cu vederea unele minusuri Ne vedem la anul, sa speram mai multi (bank Coke Live: ce adunare de oameni este mai mare decat romanii stransi la un festival cu trupe straine unde se intra pe baza de bilet? Raspuns: cea de pe Titanic.), mai zgomotosi, si mai liberi!

The End.

Boonika bate Coka

Trezeste-te! Participa!

Esti super scarbit ca aia de sus fac dupa bunul plac al muschiului cu imunitate, ca nu le e rusine de nimic si ca tu esti pierdut undeva in partea din spate a salii de spetacol fara sa ai posibilitatea de a-ti spune un punct de vedere, de a arunca cu legume sau macar de a stinge lumina?

Pai bine, si ce ai de gand? Nu vrei sa te agiti pentru ca te gandesti c-o faci in zadar…. Las-o naibii de treaba, ai 18 ani impliniti deci e musai sa ai o parere! DA sau NU, trebuie sa ai o parere. Au modificat repede Legea referendumului adoptand un amendament potrivit caruia daca la urne nu-si fac aparitia 50% + 1 dintre cei cu drept de vot si deci referendumul este declarat invalid, atunci Parlamentul are dreptul de a hotari ce se intampla in continuare. Adica vor hotari cei care au spaguit ca sa ajunga in Parlament, si-au vandut si cumparat locuri, au amenintat, au santajat, si au fost securisti de incredere, iar acum ii cerceteaza pe altii pentru colaborarea cu Secu.

Daca stai acasa si de data asta, atunci nici nu te mai poti pretinde vreodata un soi de disident cool. In majoritatea cazurilor sunt cateva sute de metri pana la sectia de votare, asa ca pe 19 mai du-te si exprima-ti parerea! N-a fost ea Revolutia din ‘89 facuta de noi, dar o picatura de atitudine trebuie sa existe, asa ca ar fi dragut sa le aratam ca nu sunt de capul lor!

Ba, Bilea!

Stii feeelingul ala cand e ceva care-ti place, ai tot facut un tort din asta, dar vrei sa-i pui si cireasa? Ei bine asta am facut in weekendul 14-15 aprilie cand am purces impreuna cu trupa de snowbronzeri spre caldarea lacului Bilea, “the promised land” pentru placarii romani.

Trezire pe la 4 si ceva dimineata, impleticire pana la masina unde indesam pe rand placi, boots, bagaje, ciorbe si tacamuri. Purcedem dubios spre pustia vale a Prahovei si tzac-pac ajungem la Metro Brasov unde cosul zilnic este alimentat cu cele necesare gurii (sau gatului?), iar eu incerc sa parcurg cativa metri cu un skateboard, patanie finalizata cu aterizare pe mana stanga.

Gata si cumparaturile, mergem spre Sibiu unde traficul este ingreunat, din pacate, de semafoarele instalate cu ocazia reparatiilor la drum (drum drum). Si apar ei! Inzapezitii de Fagaras!

Cotim stanga spre Balea, si random-ul deloc random al instalatiei audio alege sa difuzeze Candy – Mergem la mare, prilej permanent de isterie exprimata prin claxonat si batut din palme chiar si la volan pe serpentine:

Ajungem la statia telecabinei, abandonam autovehiculul, si urcam si ne cazam. Odata urcati, alegem sa urcam si mai mult, cu teleschiul improvizat apoi cu picioarele. Se urca pe urmele existente, altfel ai toate sansele sa transpiri din greu, tot bagand si scotand picorul din zapada mareeee.

Ne pozam, ne filmam apoi ne dam! Zapada putin inghetata sus, unde batea si un vant demn de luat in seama, dar apoi la nivelul caldarii zapada numai buna pentru free ride cu ssssss-uri.

In continuarea programului profitam de un kicker deja construit, suntem impresionati de perseverenta unei snowbunny care nu se lasa demoralizata de o banala cazatura in cap. Mai urcam si pe panta dinspre vf. Caprei si usor-usor se ascunde soarele. Idee noua: culegem doua banci de la Vila Paltinu si le transformam in box-uri!

Actiunea “box-it”

 

Gata, lumea e obosita dupa o asa zi, ne retragem la un vin, ne gandim sa iesim in “oras” pana la cabana Bilea dar hei, nu e nici un autobuz pana acolo! Ramanem la vin, taclale si poze cu stele.

Dormim ca pruncii in dulcele scartait al paturilor, iar dimineata ne intrebam daca asta o fi maximul de scartatit care se poate obtine. Iesire timida la cei 3m de zapada, e brrrrrr de rece, dar pana la urma dam o incercare pe un soi de jumatate de half-pipe naturala, pe si prin tunel dupa care, din cauza zapezii inghetate decidem sa coboram. Baaai, dar de ce sa coboram cu telecabina?! Hai pe placa, sa nu ne ofticam c-am fost la Balea, ca era zapada si ca n-am facut-o si pe-asta! Lasam bagajele la telecabina si plini de entuziasm incepem coborarea. Ce a urmat nu se poate descrie exact prin cuvinte pentru ca ar fi o insiruire de “ieeeeeeeeeeee”, “iuuuuuuuhuuuuuuuu”, “aaaaaaaaaaaaaaaa”, “baaaaaaaaaaaaa, nu pe-acolooooooooo!” Daca va place asta, nu mai stati pe ganduri! Mergeti la Balea pentru ca va veti infrupta cu lacomie din cel mai (sau unul dintre cele mai…) strasnic free ride pe care il poate oferi playground-ul mioritic! Protectiile sunt recomandate si nu constituie un moft!

Pe langa o veche avalansa:

Popas:

Marius, posing :

Coboram prin jgheab:

The crew:

Si totul nu se putea incheia mai frumos decat cu un curcubeu:

Choo-choo! Sfor-snorrr!

Trebuie sa povestesc despre prima mea experienta in vagonul de dormit, fapt ce s-a petrecut incepand cu zorii zilei de joi 15 martie, si cand spun zori ma refer la noapte in toata regula: 00:30.

Trebuie sa ajung la Arad pentru ca o contabila “fasneata” (oare a cata?…) a formatat un calculator fara sa (se) intrebe ce-i cu el. Aflu din gara ca nu se poata lua de la casa si biletul pentru dormit, acesta fiind eliberat (sau negociat…) cu personalul din tren. Ma duc glont la usa vagonului, oamenii imi spun ca au locuri si ca suplimentul costa 80 de lei. Negandindu-ma la o asa suma, ma umplu de ganduri de pace, aidoma celor pe care le-a avut Hitler fata de evrei, pentru ca portofelul meu nu era pe-atat de dotat, iar posibilitatea de a petrece 10 ore in fund, noaptea, mi se arata drept-n fata! Dar, pentru ca suntem la “noi” si variante se gasesc, domnul cu care dialogasem il intreaba pe colegul daca mai are locuri la clasa a 2-a. Bineinteles ca sunt, asa ca primesc un compartiment in schimbul unei sume injumatatite fata de cea initiala.

Formidabil, arata bine, sunt singur, primesc apa, periuta de dinti si pasta, plus alte chestii gen hotel din partea casei. Setez caldura la maxim, trag oblonul la geam, inchid usa si ma oftic putin ca nu am si laptopul sa-l conectez la priza din dotarea compartimentului si sa vad un film ruland pe sine. Imi iau inca o perna de la patul de deasupra, inca o patura si dorm regeste pana aproape de Arad!

Cu putin timp inainte de ajunge bate la usa si unul dintre cei doi responsabili de vagon, pentru a se asigura ca sunt pregatit sa cobor.

Aceeasi poveste si la intoarcere, totul cu un iz occidental – poate mai putin faptul ca poti negocia romaneste un pret :p. Una peste alta, pentru cine pleaca la drum lung cu trenul recomand cu toata convingerea sa foloseasca vagoanele de dormit din trenurile rapide internationale. Cred ca este foarte interesant daca te acompaniaza si o “Otilie” (enigmatica, bineinteles), pentru ca e un mediu nemaipomenit sa tot spui bancul cu doctorul: what’s UP doc?!

Tot din ciclul hai-hui, astazi am fost intr-o promenada pe ruta Ploiesti-Cheia-Brasov-Valea Prahovei-Ploiesti. Am oprit la cineva dupa Valeni, si am fost foarte placut impresionat de ospitalitatea oamenilor pe care eu nu ii cunoasteam. Am degustat (mint, am baut cu simtul raspunderii!) tuica curata de Valeni, am dat noroc cu o iapa ) si mi-am adus aminte de ce spunea Nicolae Steindhard, anume ca disparitia satului va duce la stergerea unei mari parti a identitatii noastre nationale, si a spiritului romanesc.

Liberte, nature, vol!

Mi-am permis sa parafrazez deviza Republicii Franceze pentru a exprima ceea ce inseamna, mai pe romaneste, sa te dai cu placa.

Acum o saptamana (18.02.2006), impreuna cu alti trei prieteni, am fost la Azuga unde am prins o zi cum rar ai putea avea ocazia: soare, cald, zapada buna. Am coborat intr-o vale pe versantul opus partiei Sorica, unde am construit un kicker, am baut bere (cumparata cu largul concurs al domnisoarei de la Carlsberg), am facut plaja, am sarit, am facut poze de hi5, am ascultat “fal-falul” pasarilor care treceau pe deasupra, am fluierat cu fluierele de la Carlsberg – probably the best beer in a valley -, si am facut haos in gara Azuga la plecare

In concluzie, leaga-ti legaturile!

Capitala leguma

Joi 15 februarie 2007, o zi inceputa la ora 5:30 in gara Eforie Nord, unde trenul a oprit pentru mine si inca doi pescari – fapt ce te face sa te simti destul de important :p Merita amintita linistea din statiunea respectiva la ora antementionata – bestial!

Plec spre Bucuresti, iar in tren cunosc o domnisoara studenta la chirurgie care mi-a explicat cum se face un control atunci cand pacientul are sange in sperma. Bun! Ajung, si imi zic ca daca tot sunt acolo sa rezolv o treaba pe care mi-o propusesem pentru weekend: imi cumpar un Canon EOS 400D – sa-mi traiasca si sa aiba parte de multe obiective! Drumul de la gara pana in Colentina, si inapoi, dureaza ceva mai mult de 2 ore.

Ajung la Ploiesti, imi iau biletul pentru Steaua – Sevilla de la ora 20:30, si ma duc la facultate la master unde aveam programat un examen pt. ora 16:00. Examenul incepe pe la ora 17:00, alerg apoi spre autogara (din pacate trenuri nu mai erau) si pe la 18:30 pornesc iarasi spre capitala. Coada imensa de masini la intrare, de la gara ma urc in 105 cu destinatia Ghencea. 105-ul inainteaza “inapoi”, traficul din Bucuresti este sub orice critica. Strazile sunt degeaba, masinile sunt degeaba! Oameni buni, exista scutere, biciclete, metrou, autobuze, troleibuze! Va plangeti ca sunt prosti cei care conduc statul respectiv orasul, dar gradul vostru de inteligenta nu-l depaseste pe cel al unei legume!

One of Those Days

Ieri, 10 februarie, a fost una dintre acele zile care te fac sa regreti ca te-ai nascut in mijlocul unei societati elecubrante precum cea romaneasca.
Dupa ce de dimineata am avut de copiat la un examen la master ( ce gluma a ajuns si scoala), la pranz am hotarat cu inca un prieten sa petrecem restul zilei alunecand pe zapada cu snowboardul prins de picioare. Cum pana la urmatorul tren mai era ceva vreme, am hotarat sa mergem cu microbuzul. Dupa o astepatare de o ora (!?), ne-am ocupat locurile pe scaune, si am avut o mica disputa verbala cu cetateanul rrom anagajat la respectiva companie de transport, care a precizat ca daca nu asez placa unde vrea el, o sa-mi ia ghiulu’ (orice ar insemna asta). A cedat in cele din urma si iata-ne plecati la drum. Pana la Azuga (aprox 70 km) calatoria a durat 3 ore (!?), asta datorita numarului exagert de mare de masini pentru o sosea proiectata cu ani buni in urma si a inteligentei sclipitoare a agentilor de circulatie. Nu inteleg de ce prefera lumea sa consume benzina/motorina si sa-si grabeasca aparitia firelor albe, in loc sa incerce sa schimbe ceva. In conditiile de fata, cred ca putem sifona democratia si se pot impune reguli “comuniste”, de genul: un weekend circula masinile cu numar cu sot, un weekend cele fara sot – se practica ceva asemanator si in alte tari membre UE mult mai dezvoltate. Asta este, daca oamenii nu se pot organiza singuri, e nevoie de reguli dictatoriale.

Am ajuns in cele din urma la Predeal, ne-am intalnit cu alti prieteni acolo, ne-am facut pofta (am invatat sa urc cu teleschiul !), iar pe seara ne-am urcat in tren. La gara, doua taxiuri ne-au refuzat din cauza ca placa de snowboard li se parea ceva diabolic, de natura sa pericliteze integritatea masinilor. Am urcat finalmente in taxiul unui om trecut de prima tinerete, roman, care dupa ce a pornit masina a dat drumul la manele.

Pentru ca la sfarsitul saptamanii trecute am fost plecat numai pentru 4 zile la Roma, am fost in mod normal pus in situatia de a compara cele doua medii sociale. Concluzia e simpla, dupa cum am fixat-o si cu prietenul cu care am coborat din taxi la ora 23: “frate! da-mi doua, trei sute de euro, ca plec unde vad cu ochii, cu primul avion, autocar sau ce-o fi!”

Caldura mare

Si nu ma refer la Caragiale, ci la temperatura de afara. 11 februarie si sunt peste 15 grade celsius. Iernile cu zapada multa, cu powder (pow pow – pow wow) sunt pe cale de disparitie, si nu spun asta doar din punctul de vedere al unui snowboarder nemultumit, ci si din postura de locuitor ingrijorat al acestei planete. Industrializarea continua, iar peste cativa ani, din lipsa de precipitatii, vom ajunge sa refiltram apa din wc-uri asa cum se intampla acum in Australia. Ar fi bine sa incercam sa fim mai rationali, pana si un TV sau PC lasat sa mearga fara rost contribuie la incalzirea globala.